Reducerea nivelului emisiilor de carbon până la ținta stabilită pentru Europa 2020 – un obiectiv atins cu succes de țările europene
Reducerea emisiilor de dioxid de carbon este un obiectiv stabilit pentru majoritatea țărilor europene în cadrul programului Europa 2020. Această direcție strategică a fost dezvoltată mai ales ca urmare a constatărilor științifice și empirice cu privire la degradarea climei la nivel mondial (încălzirea globală, creșterea temperaturii care a devenit alarmantă în ultimele cinci decade). Aceste schimbări care vor produce modificări dramatice la nivelul habitatului terestru: specii de animale care pot dispărea, creșterea nivelului oceanelor cu efecte asupra suprafeței de uscat, intensificarea calamităților naturale, etc.
Uniunea Europeană și-a asumat o serie de obiective strategice în domeniu, acestea fiind traduse în obiective specifice la nivelul fiecărei țări, și pledează, în cadrul acordurilor internaționale, pentru asumarea unor obiective similare de către alți actori strategici precum Statele Unite ale Americii, China, Brazilia (actori care reprezintă principala sursă de eliminare a gazelor industriale din lume).
Reducerea emisiilor de carbon presupune reducerea emisiilor de gaze industriale, în general (gaze care cuprind nu doar dioxid de carbon, ci și alte gaze dăunătoare mediului). Acest efect se obține prin instalarea unor tehnologii de captare la instalațiile industrial. După captare, gazele în formă lichefiată sunt transportate și stocate în formațiuni geologice corespunzătoare (cum ar fi acviferele saline) localizate fie în largul mării, fie în subteranul terenurilor obișnuite (în zone nelocuite, de regulă). Acest domeniu în dezvoltare este cunoscut sub numele de CCS (carbon capture and storage) și este completat, în prezent, de un subdomeniu de asemenea dinamic, cunoscut sub numele de carbon utilization (carbon capture utilization and storage). Acest domeniu implică studiul, pilotarea și implementarea unor inovații industrial, deja aflate în stadiul demonstrației și lansării în țări dezvoltate precum Germania și Olanda.
Desigur, introducerea acestor instalații ridică numeroase probleme la nivel tehnologic și social. Un prim aspect, deloc de neglijat, este costul introducerii instalațiilor, cu atât mai mare cu cât cantitatea emisă de gaze este mai mare. Astfel, pentru o centrală termică de dimensiuni mari, în cadrul căreia emisiile de dioxid de carbon captate pot depăși un milion de tone pe an, costurile pot depăși un miliard de euro. De aici derivă o dezbatere persistentă în sectorul energetic cu privire la reducerea energiei obținute din combustibili fosili, în favoarea energiei obținute din surse regenerabile (posibilitate care, deși atrăgătoare pentru o mare parte din experți sau public, nu este realizabilă în totalitate). Totuși, pe fondul creșterii cantității de energie produsă din surse regenerabile, s-a reușit reducerea emisiilor de carbon de către unele din țările puternic industrializate (Figura 1).
Figura 1. Reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră de către unele țări europene puternic industrializate. Sursa datelor: Eurostat
O altă problemă care este intens dezbătută la nivel social și care a produs chiar blocaje ale domeniului în unele țări (precum Olanda și Germania) este siguranța transportului și stocării acestor mari cantități de dioxid de carbon lichefiat, în condițiile în care unele zone pot fi intens populate. Astfel, cu toate că nu ar fi posibile catastrofe majore nici chiar în condițiile în care ar exista avarii la rețeaua de transport sau scurgeri din depozitele de stocare, populația din zonele de proximitate și-a manifestat îngrijorarea sau chiar opoziția față de proiectele de tip CCS. Prin urmare, problema acceptării publice și a comunicării strategice a acestor proiecte trebuie gestionată proactiv și este studiată în cadrul unor proiecte de cercetare.
Ca nivel actual de atingere al obiectivelor asumate, la nivelul Uniunii Europene, emisiile de gaze au scăzut cu aproximativ 23% față de anul 1990, scădere care poate fi considerată satisfăcătoare (cu condiția de a nu mai exista creșteri de mai mult de 3% până în 2020) (f=Figura 2).
Figura 2. Reducerea emisilor de gaze la nivelul UE, în 25 de ani. Sursa datelor: Eurostat
În pofida acestor reduceri, rămâne în continuare problema emisiilor de gaze din țările membre mari emițătoare de gaze industrial. Țările puternic industrializate precum Germania, Italia, Franța, Marea Britanie și Polonia au făcut progrese notabile în reducerea emisiilor de dioxid de carbon, dar se situează în continuare la un nivel foarte ridicat (Figura 3). În aceste țări se pune din ce în ce mai acut problema dezvoltării proiectelor de tip CCUS ca alternativă de rezolvare a situației pe termen mediu și lung.
Figura 3. Emisii de gaze cu efect de seră, comparație între țări din UE, în 2016. Sursa datelor: Eurostat
În ultimii 25 de ani, România a reușit să reducă emisia acestor gaze cu aproximativ 50% față de nivelul din 1990. Astfel, în 2015, România reușea să emită doar 117,8 milioane de tone de CO2 echivalent, un nivel de 3,8 ori mai mic decât al Poloniei, însă de aproximativ două ori mai mare decât cel al Bulgariei și Ungariei (Figura 4). Comparația trebuie interpretată și în sens teritorial: Bulgaria și Ungaria au teritorii (și în consecință locații industriale) mai reduse comparativ cu România, de aceea diferența care se manifestă între date este firească. Comparația cu Polonia, însă, este relevantă și arată că, în România, reducerea emisiilor de dioxid de carbon s-a realizat nu prin implementarea unor proiecte de captare și stocare a dioxidului de carbon (cum ar fi fost de dorit) ci prin reducerea numărului de unități industriale și a activității din acest domeniu, în general (aspect care nu este benefic la nivel economic).
Figura 4. Emisii de gaze cu efect de seră în România, în 2015, comparativ cu alte țări din Europa Centrală și de Est. Sursa datelor: Eurostat
În România, unul din cele mai ambițioase proiecte de captare și stocare a dioxidului de carbon a fost proiectul Getica, aflat foarte aproape de implementare în anul 2013. Proiectul urma să fie implementat la Complexul Energetic Oltenia, unul din cei mai mari producători de energie și totodată de emisii de dioxid de carbon de pe teritoriul țării (complexul emite 40% din emisia totală de dioxid de carbon). Din păcate, proiectul a fost stopat, în ciuda tuturor elementelor necesare pentru sprijin (finanțare europeană, parteneri internaționali).
Ca observație finală, deși problemele care țin de mediu și dezvoltare durabilă nu sunt considerate o prioritate față de alte probleme, cum ar fi cele din domeniul economic, totuși nu trebuie neglijate. Ele afectează calitatea și costul vieții pentru o mare parte a societății.
Graficele și interpretarea au fost puse la dispoziție de Diana Cismaru și Flavia Durach, membri în echipa proiectului „Starea Naţiunii”. www.starea-natiunii.ro
Economisirea de capital în România. Analiză comparativă la nivel regional, european și global
Economisirea este sacrificiul unui consum prezent pentru un consum viitor mai mare. În absența economisirii, nu putem vorbi de acumulare de capital, de investiții sofisticate și complexe în creștere și nici de dezvoltare economică și socială. Nivelul economisirii într-o societate influențează direct costul capitalului (dobânda): când economisirile interne sunt rare, capitalul este rar, dobânda are o tendință naturală de creștere, investițiile sunt inhibate, sistemul economic generează mai puține locuri de muncă etc.
În continuare, vom prezenta evoluția acestui indicator. Pe termen lung, contribuția economisirilor la formarea PIB în România este în creștere. Creșterea nu este însă semnificativă (de la 18.6% în 1995 la doar 22.3% în 2017), ceea ce ne permite să concluzionăm că economia românească rămâne, mai degrabă, concentrată pe consum nu pe economisire / investiții (Fig. 1).
Figura 1. Evoluția economisirilor în sectorul financiar-bancar românesc. Sursa: Banca Mondială, https://data.worldbank.org/indicator/NY.GDS.TOTL.ZS
Pentru a avea termen de comparație, trebuie să precizăm că rata economisirii în Uniunea Europeană a fost multă vreme peste cea din România (Fig. 2.). Din Fig. 2 se mai poate observa și faptul că integrarea europeană a modificat în bine rata economisirilor și că asistăm la un proces de convergență evident. România se aliniază tot mai mult în tiparul unei țări emergente în privința ratei economisirilor.
Figura 2. Evoluția economisirii de capital în sectorul bancar (România vs. UE). Sursa datelor: Banca Mondială, https://data.worldbank.org/indicator/NY.GDS.TOTL.ZS
Un aspect mai puțin pozitiv este că rata economisirilor la noi este mult sub cea a țărilor cu venituri scăzute/ medii și mai degrabă apropiată de cea a țărilor dezvoltate (Fig. 3). Aceasta este o problemă deoarece țările dezvoltate sunt, în prezent, mai degrabă dependente de consum și mai puțin de economisire. În plus, nu putem să nu remarcăm și faptul că aceasta este o tendință pe termen lung.
Figura 3. Evoluția economisirii de capital în sectorul bancar (România vs. țările dezvoltate și cele în curs de dezvoltare). Sursa datelor: Banca Mondială, https://data.worldbank.org/indicator/NY.GDS.TOTL.ZS
Relevantă este și analiza situației în Polonia, stat comparabil cu România prin prisma dimensiunii, vecinătății în regiune și trecutului similar (Fig. 4). Polonezii au economisit perioade îndelungate mult mai mult decât au făcut-o românii. Perioada în care raportul economisiri – PIB s-a îmbunătățit la noi, din păcate, coincide cu perioada în care PIB-ul a scăzut foarte mult. Ceea ce înseamnă că nu vorbim de o dinamică mai accelerată a economisirilor, ci doar de faptul că ele au crescut ceva mai mult decât PIB-ul țării și că dinamica suprapusă a celor două variabile macroeconomice a fost ușor în favoarea României. În prezent, cele două țări au nivele apropiate ale ratei de economisire.
Figura 4. Evoluția economisirii în sectorul bancar (România vs. Polonia). Sursa datelor: Banca Mondială, https://data.worldbank.org/indicator/NY.GDS.TOTL.ZS
Din păcate, deși îmbunătățită semnificativ în ultimii ani, rata de economisire în România rămâne cea mai scăzută din regiune (Fig. 5). Acumularea de capital autohton își pune pe deplin amprenta asupra dezvoltării pe termen lung a României. Țări ca Cehia, Ungaria sau Slovenia economisesc mai mult decât o facem noi. Nivelul la care economisesc românii este similar, mai degrabă, cu cel al polonezilor sau bulgarilor, în momentul de față.
Figura 5. Evoluția economisirii în sectorul bancar (România vs. țările din regiune). Sursa datelor: Banca Mondială, https://data.worldbank.org/indicator/NY.GDS.TOTL.ZS
În concluzie, putem aprecia că, deși în România situația economisirii s-a îmbunătățit ușor pe termen lung, încă economisim prea puțin față de nevoile economiei reale (prin comparație cu țările cu venit mediu) și că dezvoltarea economică are nevoie de aportul de capital autohton care provine semnificativ din aceste economisiri.
Graficele și interpretarea au fost puse la dispoziție de Cristian Păun și Flavia Durach, membri în echipa proiectului „Starea Naţiunii”.
www.starea-natiunii.ro
Indicele Percepției Corupției în 2017 în UE: România se plasează pe locul 26, la egalitate cu Grecia
Indicatorul percepției corupției (dezvoltat de Transparency International) vizează părerile diferiților respondenți cu privire la răspândirea corupției în sectorul public în diverse țări. Indicele de Percepţie a Corupţiei (IPC) a fost lansat pentru prima dată în anul 1995. Este un indice compozit, care se bazează pe datele privind corupţia din sondajele specializate efectuate de mai multe instituţii independente de renume. El reflectă opinia oamenilor de afaceri şi a analiştilor din întreaga lume, inclusiv a experţilor din ţările evaluate. Sondajele folosite pentru elaborarea IPC pun întrebări legate de folosirea incorectă a funcţiei publice în beneficiu particular, punând accentul, de exemplu, pe luarea de mită de către oficiali pentru achiziţii publice, delapidarea fondurilor publice sau întrebări care verifică puterea politicilor anticorupţie.
Trebuie subliniat faptul că el nu măsoară de facto corupția – un fenomen care, prin definiție, este greu de măsurat – ci percepțiile cu privire la aceasta. Pot fi situații în care percepțiile sunt distorsionate de experiențele din trecutul apropiat deși în realitate poate că lucrurile s-au îmbunătățit. Un exemplu la acest punct este reprezentat de Italia, o țară care în anii 90 a desfășurat o campanie masivă anti-corupție, ce a vizat legăturile dintre Mafia și clasa politică italiană și care s-a soldat cu numeroase condamnări în ambele tabere. Indicele ia valori între 100 (absența corupției) și 0 (corupție extremă, generalizată).
Figura 1. Indicele Percepției Corupției în 2017 în UE. Sursa datelor: Eurostat și Transparency International
Potrivit graficului de mai sus, Danemarca stă cel mai bine la acest indice în anul 2017, cu un scor de 88. Conform raportului întocmit de Transparency International, este pentru prima dată când la vârful ierarhiei se înregistrează scoruri sub 90 de puncte, ceea ce relevă o tendință globală de scădere a punctajelor din clasament.
La extrema de jos se situează vecina noastră, Bulgaria, cu un scor de 43. Scorul României la acest indice este, pentru același an, de 48 de puncte, o valoare apropiată de cea a Italiei (50) și de cea a Croației (49) și la egalitate cu cea a Greciei (48). La nivelul UE, media IPC este de 66 de puncte.
Graficele și interpretarea au fost puse la dispoziție de Augustin Stoica și Flavia Durach, membri în echipa proiectului „Starea Naţiunii”.
www.starea-natiunii.ro
Angajații din România sunt motivați, în principal, de venitul obținut și de siguranța locului de muncă
În psihologie, o consistentă parte a studiilor de specialitate este dedicată problemei motivației în muncă. Ce îi determină pe oameni să depună un efort susținut pentru a atinge anumite obiective personale și organizaționale? De răspunsul la această întrebare depinde în bună măsură asigurarea, la locul de muncă, a unui climat adecvat pentru creșterea nivelului de performanță și al productivității angajaților. Factorii motivaționali pot fi intrinseci (individuali) şi extrinseci (organizaţionali). Combinarea acestor factori va determina un comportament individual motivat (sau nu) în vederea obţinerii performanţelor aşteptate. Printre posibilele motivații putem include: dorinţa de a obţine un rezultat concret, nevoia de statut social, presiunea socială, aspiraţiile personale, probabilitatea de a avea succes în activitatea demarată, obişnuinţa, creşterea stimei de sine, etc.
Pentru a cunoaște factorii care îi motivează în prezent pe angajații din România, am întrebat respondenții Barometrului Starea Națiunii realizat în august 2018 în legătură cu o listă de 17 motivații ale muncii. Mai exact, cei chestionați au fost rugați să ne spună în ce măsură cred ei că fiecare dintre cei 17 itemi din figură sunt importanți pentru un loc de muncă.
Sursa datelor: Barometrul Starea Națiunii, august 2018
Modalitatea de calcul. Pentru fiecare item, am adunat răspunsurile pozitive, pe cele negative și pe cele neutre. Am calculat un indice al opiniei dominante ca diferență dintre răspunsurile pozitive (acel item este important) și cele negative (acel lucru nu este important) înmulțită cu diferența dintre total respondenți și răspunsuri neutre. Am raportat la total respondenți și am înmulțit cu 100. Scorul rezultat variază astfel de la -100 la +100 și reflectă măsura în care fiecare item este important. Cu cât este mai aproape de +100 cu atât sunt mai mulți cei ce cred că motivația respectivă este importantă pentru un loc de muncă.
Majoritatea respondenților au indicat mai toți itemii ca fiind importanți, dar apar câteva diferențieri interesante. Astfel, cel mai bine cotați sunt itemii ce aduc motivații extrinseci muncii: venitul și siguranța. În apropiere, se plasează câteva motivații intrinseci: dezvoltarea personală (posibilitatea de a învăța, posibilitatea de a realiza ceva, potrivirea cu abilitățile proprii), precum și a fi tratat egal cu ceilalți. Se adaugă utilitatea socială a muncii.
La polul opus se află motivațiile legate de timpul de muncă. Acestea atrag mai puține răspunsuri favorabile decât restul, ceea ce confirmă importanța motivării extrinseci. Responsabilitățile, lucrul cu oamenii, posibilitatea de a avea inițiativă, gestiunea timpului nu atrag la fel de multe aprecieri pozitive, arătând că românii se centrează preponderent pe a acumula și a investi în propria dezvoltare, nu în calitatea vieții.
Graficele și interpretarea au fost puse la dispoziție de Bogdan Voicu și Flavia Durach, membri în echipa proiectului „Starea Naţiunii”.
www.starea-natiunii.ro
Transportul rutier de mărfuri în România, afectat negativ de nivelul investițiilor în infrastructură
Transportul de mărfuri joacă un rol crucial pentru dezvoltarea economică și pentru bunăstarea unei națiuni. El leagă producătorii de consumatori, punând în timp util bunurile și serviciile la dispoziția acestora din urmă. Lanțul de distribuție este esențial pentru orice proces productiv și are impact direct asupra eficienței economice, competitivității sau productivității factorilor de producție (mai ales capital).
Calitatea și dezvoltarea acestui tip de serviciu depinde esențial de starea infrastructurii rutiere.
Costurile suplimentare generate de o infrastructură de transport de mărfuri insuficient dezvoltată se răsfrâng direct asupra costului la care se vând aceste bunuri pe piață și, implicit, asupra costului vieții în general (mai ales când vorbim de bunuri vitale cum ar fi alimentele sau îmbrăcămintea). Costurile asociate infrastructurii de transport de mărfuri (costurile cu logistica, distribuția în teritoriu a produselor, costuri de depozitare etc.) sunt similare unor costuri fixe pe care producătorii de bunuri și servicii cu greu pot să le reducă sau să nu le includă în prețul final de vânzare pe piață al acestora.
În România, dezvoltarea transportului rutier de mărfuri a fost puternic afectat de criză, care a redus la jumătate volumul de mărfuri transportate rutier, odată cu prăbușirea consumului / producției, mai ales cele interne. Recuperarea de după criză se face anevoios. După aproape 10 ani nu am reușit să ne repoziționăm la volumul anterior crizei (Figura 1).
Figura 1. Evoluția transportului rutier de mărfuri în România (mii tone km). Sursa: Eurostat, http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=road_go_ta_tott&lang=en
În cazul României, scăderea volumului de mărfuri a fost mai mare decât cea de la nivel european, ceea ce înseamnă că țara noastră a fost afectată de criză în mai mare măsură. În plus, recuperarea s-a produs mult mai lent decât în Uniunea Europeană.
Deși România este o țară de dimensiune medie spre mare, transportul de mărfuri de pe teritoriul românesc are o pondere redusă în totalul Uniunii Europene (în jur de 2-3%, cu o recuperare foarte lentă a acestui procent după criză) (Figura 2).
Figura 2. Ponderea transportului de mărfuri din România în totalul Uniunii Europene. Sursa: Eurostat, http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=road_go_ta_tott&lang=en
România este pe o poziție nefavorabilă și la nivelul statelor din regiune. Dacă în România vorbim, mai degrabă, de o prăbușire și apoi o stagnare a volumului de mărfuri transportat rutier, în Polonia vorbim de o creștere exponențială (Figura 3).
Figura 3. Evoluția transportului de mărfuri în România și Polonia. Sursa: Eurostat, http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=road_go_ta_tott&lang=en
Putem afirma că prin investițiile consistente făcute de Polonia în sistemul de transport rutier, acest sector de servicii a devenit un factor de dezvoltare economică, atât prin prisma costurilor mai reduse asociate logisticii mărfurilor, cât și prin prisma volumului total/ valorii economice/ valorii adăugate. Dacă în 2008 România era la o treime din volumul Poloniei, în prezent Polonia transportă rutier de șapte ori mai mult decât țara noastră. Trebuie adăugat în acest sens că, la nivel regional, doar România și Cehia au cunoscut o scădere a volumului de mărfuri transportat rutier. Toate celelalte țări au înregistrat creșteri importante (Figura 4).
Figura 4. Transportul rutier de mărfuri în Europa Centrală și de Est. Sursa: Eurostat, http://appsso.eurostat.ec.europa.eu/nui/show.do?dataset=road_go_ta_tott&lang=en
În concluzie, intensitatea transportului rutier a scăzut semnificativ în România, ca urmare a crizei economice. Recupearea după criză s-a făcut foarte greu. În plus, dezvoltarea acestui sector în România a rămas mult în urma multor țări din regiune, iar divergența s-a adâncit an de an. Putem afirma că există o legătură directă între dezvoltarea sectorului și investițiile în infrastructură.
Graficele și interpretarea au fost puse la dispoziție de Cristian Păun și Flavia Durach, membri în echipa proiectului „Starea Naţiunii”.
www.starea-natiunii.ro
